În copilărie, când cineva ne întreba câți ani aveam, se poate să fi spus “patru”, adăugând, cu mare mândrie ”și jumătate”. Nu voiam ca cineva să creadă că aveam doar patru ani. Cu alte cuvinte, în copilărie eram extrem de conștienți de rapiditatea și intensitatea dezvoltării umane și voiam să le semnalăm în mod clar celorlalți, precum și nouă înșine metamorfozele dramatice pe care le-am putea suferi în decursul zilelor și nopților obișnuite. În prezent ar suna comic sau puțin răutăcios ca un adult să spună cu mândrie că are ”treizeci și cinci de ani și jumătate” sau ”patruzeci și unu și trei sferturi” – pentru că, fără a observa în mod particular, ne-am îndepărtat de gândul că și adulții sunt capabili să evolueze.
Odată ce depășim pragul vârstei de optsprezece ani, progresul nostru continuă să fie monitorizat, dar e tratat în termeni diferiți: este exprimat prin limbajul avansării materiale și profesionale. Accentul se pune pe notele obținute, pe cariera aleasă și pe progresul realizat. Evoluția devine în mare măsură sinonimă cu promovarea.
Dar evoluția emoțională continuă. Nu va fi vorba despre o simplă măsurare exterioară: nu suntem mai înalți, nu am fost promovați la locul de muncă și nu am primit vreun titlu nou care să ne confirme înmatricularea în lume. Cu toate acestea, sau produs schimbări. S-ar putea ca, în decursul a două nopți nedormite, să ne fi reconfigurat complet atitudinea față de invidie sau să fi ajuns la o perspectivă importantă privind modul în care ne comportăm când cineva ne complimentează. S-ar putea să fi făcut un pas monumental în iertarea de sine sau să fi rezolvat una dintre dilemele relațiilor amoroase.
Aceste puncte de cotitură silențioase, dar extrem de reale nu sunt semnalizate. Nu primim o prăjitură sau un cadou pentru a marca momentul evolutiv. Nu interesează pe nimeni sau nici măcar nu știe cineva cum funcționează grija. Dar înăuntrul nostru, în intimitate, s-ar putea să purtăm vaga speranță că unele dintre reușitele din evoluția noastră vor fi premiate în consecință.
Într-o lume ideală, am deține hărți ale unui progres emoțional, pe baza cărora am putea să ne trasăm avansarea timidă spre o maturitate mai susținută. Ne-am percepe dezvoltarea interioară ca pe o serie de călătorii în jurul unei regiuni, fiecare cu propriile-i obiective și puncte de tranzit și, în modul lor, la fel de importante precum orașele mari ale lumii sau atracțiile turistice - și pe care am putea fi în aceeași măsură mândri că le-am descoperit și că am ajuns să le cunoaștem.
Autor: Elena Ciocan, studentă Psihopedagogie