De ce pe cineva placem iar pe altcineva nu?
Modalitatea în care ne raportăm la celălalt, începând de la felul cum ne facem prieteni până la cel în care ne alegem partenerul de viață se bazează și pe niște procese interne greu conștientizabile, dar care se dovedesc a fi foarte influente și importante.
Din primele secunde e posibil să simțim o atracție față de o anumită persoană și o respingere față de altă persoană, acest lucru se datorează mai multor factori, dar cel de bază este emoția, care constituie principala resursă mobilizatoare și clarificatoare a aprecierii celuilalt.
Termenul de atracţie se referă la o stare motivaţională: dorinţa de a interacţiona, de a avea relaţii pozitive cu un alt individ, fiind opusul termenului de respingere şi diferit de indiferenţă.
Atracția interpersonală apare datorită parcurgerii mai multor etape, însă în care un rol major îl joacă anumiţi factori ce hotărăsc dacă relaţia indivizilor se va transforma sau nu în prietenie.
Un prim factor ce contribuie nemijlocit la atracția interpersonală este proximitatea, care presupune apropierea în spațiu a celor doi indivizi, ceea ce explică de fapt de ce relațiile la distanță nu supraviețuiesc în marea majoritate a cazurilor.
Festinger, Schachter şi Back (1950) au fost printre primii cercetători care au demonstrat impactul proximităţii asupra atracţiei.
Cercetările lor s-au desfăşurat în căminele studenţeşti ale celebrului Massachussets Institute of Technology şi au scos la iveală, de pildă, că majoritatea locatarilor îşi alegeau prietenii dintre cei ce locuiau pe acelaşi etaj. Totodată, studiul din 1950 a aprobat ideea că arhitectura (de pildă, aşezarea casei scărilor) influenţează procesele de atracţie interpersonală.
S-a observat, bunăoară, că distribuția aleatorie a elevilor / studenților în sala de clasă la începutul semestrului conduce la o dezvoltare a relațiilor interpersonale în funcție de distanța dintre locuri. Astfel, de exemplu, elevul ce se situează de la bun început în mijlocul rândului corespunzător mijlocului clasei are mai multe șanse să devină cunoscut și, în consecință, apreciat decât cel care se așează la capătul rândului și în spatele sălii. Căci pe măsura îndepărtării de centru, marginalitatea fizică devine tot mai mare, ce relevă un însemn al unei marginalității sociale, dar și al unui tip de personalitate mai închis în sine. În aceeași ordine de idei, un studiu al lui Mady Segal (1974), intitulat sugestiv Alphabet and attraction, dovedește cum ordonarea alfabetică a elevilor în clasă este însoțită de o sporire a prieteniilor între vecinii inițialelor numelor de familie, căci deseori ordonarea alfabeticã este primul și cel mai influent criteriu al distribuției în grupele de elevi la începutul studiilor.
Rezumând, dacă un elev dorește să-și facă noi prieteni, este indicat să evite în sălile frecventate locurile de la capătul rândurilor și să se orienteze către pozițiile centrale, devenind astfel un fel de câmp magnetic al privirii și evaluării celorlalți.
Un alt element important care influențează atracția interpersonală este similaritatea, de aceea prietenii, perechile de îndrăgostiţi, soţii, au atitudini, credinţe şi valori comune.
Să ne-o imaginăm pe Laura, o fată de 16 ani, care discută la o petrecere cu Dan şi Eugen despre muzică şi filme. Ea descoperă că are foarte multe opinii comune cu Dan şi foarte puţine cu Eugen. La urmă, fata se gîndeşte: “Dan e într-adevăr inteligent. Şi e atât de simpatic! Sper să-l mai întâlnesc”.
Plecînd de la aceste remarci, s-a elaborat unul dintre cele mai bine studiate și verificate modele teoretice din psihologia socială ce explică raporturile cu celălalt: teoria balanței (the balance theory), care postulează că atracția crește proporțional cu sporirea atitudinilor similare.
De asemenea, putem observa că adesea, atracţia interpersonală urmează principiul reciprocităţii: adică îi simpatizăm pe cei care ne simpatizează şi îi antipatizăm pe cei care ne antipatizează.
Bercheid şi Walster (1978) au demonstrat că sentimentul de atracție este stimulat de aflarea faptului că celălalt nutreşte sentimente pozitive faţă de noi. Subiecţii cărora li se spune că altă persoană îi admiră, resimt afecţiune pentru acea persoană. Berscheid şi colaboratorii săi (1969) au arătat chiar că indivizii îi plac mai mult pe cei care fac opt afirmaţii pozitive despre ei decât pe cei care fac şapte afirmaţii pozitive şi una negativă.
Și nu în ultimul rând, trebuie de valorificat și atracția fizică. Cercetările de psihologie socială arată, în ciuda ideii că “frumuseţea trece”, că suntem cu toţii extrem de sensibili la înfăţişarea fizică a celorlalţi.
Atractivitatea fizică joacă un rol major în inițierea unui raport interpersonal. Dar să nu uităm că atractivitatea fizică nu este o calitate obiectivă, ca înălţimea, de pildă. De aceea, standardele de apreciere a atractivităţii sunt destul de variate. Menționăm că bărbații de fapt sunt foarte marcați de frumusețea partenerelor lor atunci când decid să se angajeze într-o relație, însă în cazul femeilor, atractivitatea fizică nu este pe primul loc.
Un alt factor responsabil în procesul atracției interpersonale este fenomenul potrivirii.
Gregory White (1980) a arătat că o bună potrivire (la nivel fizic – de atractivitate) garantează de obicei calitatea şi durata relaţiei. Desigur, există cupluri care nu sunt foarte potrivite din punctul de vedere al înfăţişării, şi care sunt totuşi fericite. În astfel de cazuri, echilibrul se perpetuează prin faptul că partenerul mai puţin atractiv fizic poate compensa aceasta cu alte calităţi, precum politețe, manierism, bunătate, sinceritate, loialitate, ș.a.
În concluzie, putem remarca limpede faptul că atracția interpersonală este un fenomen social ce contribuie atât la alegerea persoanelor din viața noastră cât și la dezvoltarea personală, deoarece înconjurându-ne cu un anumit tipaj de oameni ne cizelăm caracterul raportându-ne la ei.
Autor: Victoria Chicu, psiholog
Bibliografie:
Boncu Ștefan, Procese interpersonale: Auto-dezvăluire, atracție interpersonală și ajutorare, Iași: Institutul European, 2005
Gavreliuc Alin, De la relațiile interpersonale la comunicarea socială: psihologia socială și stadiile progresive ale articulării sinelui, Iași: Polirom, 2007
Boncu Ștefan, Psihologie socială